O condiţie absolută a dragostei este deschiderea. La modul ideal, ea trebuie să fie reciprocă, însă adesea e doar din partea unuia atât de mare, încât e suficientă pentru doi . Dar deschiderea ne înfiorează, ne sperie. A te deschide înseamnă a fi vulnerabil, înseamnă a te face dependent în bucuria şi în durerea ta de o altă persoană. O putem face doar dacă avem şi suficientă credinţă în această altă persoană.
Şi credinţa poate fi de mai multe feluri. Poate fi una simplă, copliărească, luminată şi pură: încredere, credulitate, necunoaşterea răului, neînfricare din cauză că nu au fost trăite cruzimea, durerea provocată cu răutate, intenţionat. Această credulitate nu este o credinţă matură, este doar un început al credinţei care se descoperă în anii timpurii şi uneori se păstrează în sufletele foarte curate, copilăreşti.
Încrederea copilărească nu este suficientă. Trebuie să existe o altă, mult mai matură, credinţă. O credinţă temeinică, profundă în faptul că omul conţine lumină, adevăr şi o mulţime de posibilităţi creatoare de devenire; că dacă l-am ajuta, dacă l-am susţine, dacă l-am inspira, haosul care ne sperie în el ar putea naşte o stea. Această credinţă este încrederea în faptul că lumina şi dreptatea din om vor învinge. În această credinţă, încredere, nu este naivitate; ea creşte odată cu experienţa de viaţă, bazată pe cunoaşterea de sine, pe înţelegerea vieţii şi a oamenilor.
ANTONIE BLOOM, Mitropolitul Surojului - Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti 2009
02. J.S Bach - Jesu, Joy of Man's Desiring 334.mp3
